Cea mai interesantă carte pe care am citit-o în 2022 a fost „Gorbaciov – viaţa şi epoca lui”, scrisă de William Taubman, un profesor american de ştiinţe politice. Am citit această carte cu ocazia, dacă pot să spun aşa, morţii lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, am citit cartea, descoperită într-o librărie din Piaţa Romană, şi prin prisma războiului din Ucraina, ceea ce a făcut să fie şi mai interesantă. Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată a ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă. Pentru generaţiile actuale, născute după ’90 şi mai ales după 2000, faptul că România este în NATO şi UE nu înseamnă nimic. Cariera lor profesională a început când eram deja în aceste blocuri occidentale, când graniţele erau deja deschise, când multinaţionalele şi investiţiile străine erau deja în România, deci nu ştiau cum a fost înainte. Pentru generaţia părinţilor mei şi chiar a bunicilor, intrarea României în NATO şi în UE a fost împărţită. Nu au beneficiat de deschiderea economică şi nici de intrarea investiţiilor străine pentru că, după primul deceniu extrem de dur, în care mulţi au fost daţi afară prin închiderea întreprinderilor comuniste, au devenit pensionari, cu pensii mici, şi nu mai puteau să recupereze nimic. Citind cartea, care prin descrierea evenimentelor cu elemente unice aduce puţină lumină în desfăşurarea evenimentelor ulterioare, aş putea trage câteva concluzii:
1. Noi am beneficiat de o şansă unică prin căderea URSS şi a sistemului sovietic şi prin intrarea în NATO, pe ultima sută de metri. Dacă se mai întârzia „un an”, Putin nu ar mai fi permis acest lucru, aşa cum s-a întâmplat în 2008, cu încercarea Urainei de a obţine intrarea în NATO la celebrul summit de la Bucureşti. România nu este o miză pentru nimeni din punct de vedere politic, economic, astfel încât americanii, britanicii, francezii să se bată pentru noi. Decizia de a intra în NATO a fost luată la finalul anilor ’90, în perioada preşedintelui Emil Constantinescu, datorită războiului din Iugoslavia. Putin de-abia preluase puterea, aşa că nu era la masa discuţiilor.
Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul,