„Până când nu vei fi tu bine cu tine, nu vei fi fericită cu nimeni” – cam asta spun, în bună măsură, toate sfaturile din categoria self-help. Aceleași sfaturi care ne îndeamnă să ne dezvoltăm în lipsa unui partener, să învățăm să fim fericite pe cont propriu și, mai ales, să ne câștigăm independența. Sfaturi care intră adesea în contradicție cu ceea ce am auzit cu toții acasă, cu sentimentul de nesiguranță pe care îl ai când trăiești singur, cu mirarea sau chiar cu invidia cu care privim uneori relațiile îndelungate, ce se întind pe ani, întrebându-ne: „Ce fac ei bine, iar eu, nu?”.
În ce mă privește, am pornit de acasă cu o educație deficitară – o educație prin care mi s-a transmis, nu de puține ori, că am nevoie de cineva alături, fără să fiu învățată, în același timp, să aleg și fără să existe opțiunea de a fi singură. În anii ‘90 și chiar în anii 2000, când am crescut, părinții noștri, în ciuda faptului că unii dintre ei divorțaseră sau aveau relații disfuncționale ori poate tocmai din această cauză, ne-au învățat să ne dedicăm viața partenerului, copilului sau copiilor, dintr-un pragmatism puternic și poate pentru că nu știau sau nu se gândeau la altceva.
Recomandări
Pensia specială medie, de cinci ori mai mare decât pensia obișnuită din România. La cine ajung anual 12 miliarde de lei
Singurătatea are, pentru unii, aerul unei pedepse
Realitatea este că singurătatea nu sperie doar din cauza incertitudinii care o însoțește, ci și din cauza aparentei lipse de scop care vine la pachet odată cu ea. În vreme ce o relație este celebrată la fiecare etapă – și pare să fie o ascensiune -, singurătatea pare să aibă în ea sâmburele unei coborâri în întuneric. Este văzută de mulți drept dură, tristă, demnă de compătimit (de unde și întrebarea „Tu când îți găsești pe cineva?”), are aerul unei pedepse sau, mai rău, pare să fie un semn de profundă inadaptare a individului la ceilalți. Pentru că, dacă nu ai o relație sentimentală, ceva trebuie să fie defect, nu?
Puțini sunt aceia care văd în solitudine o ocazie de a crește, de a se dezvolta, de a urma, la fel ca într-un parteneriat, o cale ascendentă. Și mai puțini sunt cei care chiar își asumă celibatul și îl trăiesc cu bucurie, fără să fie în căutarea cuiva care să le umple viețile. Iar despre viața asta împlinită, pe cont propriu, se scrie prea puțin. Știm din literatură, din vieți precum cea a Virginiei Woolf sau a Sylviei Plath, că viața domestică poate fi tulbure și apăsătoare pentru femei, în vreme ce singurătatea are capacitatea de a fi la fel de fertilă ca opusul ei. Iar feminismul ne-a învățat să ne căutăm slujbe, să aspirăm la independență financiară, însă știm mai puține despre un alt fel de autonomie – cea emoțională.
Recomandări
Surpriza pe care Ucraina și aliații occidentali o pregătesc Rusiei în aprilie: o importantă schimbare de strategie
Am fost învățate să îngrijim,