În legătură cu Ikea, lumea s-a revoltat că s-ar oferi salariul minim (aproape 2.000 de lei) și că nu mai lucrează nimeni pe așa bani. Totul se întâmplă în Timișoara, unde costurile vieții au crescut simțitor. Nu era tocmai salariul minim, s-a scuzat Ikea, adică erau 3.000 de lei net. Ca orice angajator român, și Ikea a început să se laude că dă diverse bonusuri pentru ture suplimentare, decont transport etc. Adevărul e că salariul rămâne tot mic, iar pentru un business de succes precum Ikea, să dai salarii atât de mici e o problemă și de imagine.
Profiturile pe magazin sunt comparabile cu țări din Vest, salariile sunt nici jumătate. E corect reproșul. Însă când se reproșează că salariul mediu în România e de vreo 4.000 de lei și Ikea dă prea puțin, se sar prea multe etape. De exemplu, o etapă foarte importantă în care salariile în privat au rămas de mizerie (la alb, cel puțin), iar salariile bugetarilor au ținut cât de cât un ritm de creștere. Nici la buget nu e paradis (dacă nu vorbim de privilegiați nesimțiți), dar sunt mai mulți bani pe cartea de muncă, nu doar bonusuri, prime și alte invenții.
Ce greșeală am făcut? Că nu am știut să punem presiuni pe patroni să crească salariile din privat în ritmul bugetar. Cei mai mulți din privat urlă că bugetarii iau prea mult. Ceea ce e complet aiurea (sunt și cazuri de frecători de mentă, dar sunt minoritari totuși, ca și în privat).
Recomandări
BREAKING NEWS. ASF anunță scumpiri de peste 35% la tarifele de referință RCA pentru 7 milioane de mașini. „Au finalizat analiza de solvabilitate la Euroins și amână să ia o decizie”
De-aia era foarte important, atunci când creștea salariul minim sau când se mai creștea salariul vreunei categorii de bugetari, în loc să strigăm „ia uite, bă, la nesimțiții ăștia!” să spunem organizat că vrem măcar indexarea salariilor cu creșterea de la bugetari. Când urlăm la bugetari, nu facem altceva decât să le facem jocul patronilor. La bugetari trebuie urlat doar să-și respecte frații lucrători din privat, nimic altceva – și, da, aici trebuie urlat mult.
O șansă ratată
Am avut o șansă pe care am pierdut-o. Au fost vreo cinci ani în care a fost mare nevoie de mână de lucru și angajații ar fi avut o pârghie de negociere. Cu ce, dacă n-ai sindicate ca lumea în privat? Singura pârghie era cea a salariului minim, care poate fi dictat de guvern. Dar și împotriva salariului minim au urlat „experții”, de fapt, niște lobbyști de doi lei care înțeleg piața ca pe o junglă din care trebuie să iasă viu numai patronul. Au fost specialiști din ăștia de la Banca Națională până la Academiile de Științe Economice care ar fi trebuit să-și ardă diplomele de mult timp: sunt momente când chiar trebuie să accelerezi creșterea salariului minim pentru că altfel ajungi în blocaje fără ieșire.